Magicianul cuvintelor

Cotidianul are un articol interesant legat de propaganda electorală ce atinge limite inimaginabile, culmea, prin intermediul preoţilor. Astfel, vedem cum banul înlătură orice urmă a unei comportări demne din punct de vedere creştin. Indiferent că eşti preot sau enoriaş, când vine vorba de bani, laşi la o parte religia, convingerile bisericeşti, uiţi de Dumnezeu. Vorba aceea: o donaţie, o autorizaţie, pac-pac. Banul să circule. Pentru Dumnezeu mai avem timp şi la slujba viitoare.

Personal, nu am absolut nicio străbatere cu privire la un astfel de subiect. Ştiu că religia e în suflet şi nu poate fi înţeleasă decât prin autocunoaştere, nu prin ajutorul preoţesc. Respect biserica, însă nu pot avea încredere deplină în preoţi. Cel puţin, nu în orice preot. De ce? Pentru că s-a dovedit în nenumărate rânduri cât de grav pot greşi aceştia, cum pot influenţa masele şi cum pot parveni. Pe de altă parte, înţeleg perfect un astfel de comportament, pentru că este perfect uman. Condiţia materială, concretul existenţial, are, de multe ori, o însemnătate mult mai mare în comparaţie cu atingerea unor idealuri spirituale. E foarte greu să te desprinzi de lumea în care trăieşti şi să te laşi purtat doar de idei şi concepte. E aproape imposibil să te desprinzi într-o entitate solitară, dominată de principii, fără a te încadra în tendinţele maselor. Nu ai cum să fii tu singura piesă revoluţionară a sistemului, iar în cazul în care te pretinzi a fi, vei sfârşi în anonimat. Exemplul de mai sus este elocvent. Să presupunem că există o voce solitară care ar condamna vehement atitudinea preoţilor. Aşa, şi? Reacţionează cineva? Evident, nu.

Campania merge, afacerea merge, masele sunt manipulate, biserica obţine donaţia necesară, totul e perfect. Asta cu religia mai poate aştepta.  

Toate bune şi frumoase prn ţărişoara noastră, aflată mititica în plină campanie electorală la nivel local. Evident, foarte multe minciuni, foarte mulţi parveniţi şi, de ce nu, foarte mulţi încuiaţi care servesc necontenit toate inepţiile debitate în diversele mesaje electorale, toate având aceeaşi nuanţă prefăcută, adeseori jenantă. Oricât ai încerca să nu dai atenţie acestui fenomen, monstruozităţile numite afişe electorale, de cele mai multe ori având dimenisuni colosale, acaparând faţadele unor blocuri de zece etaje, îţi repetă acelaşi mesaj obsesiv: votează, votează, votează. De aceea cred că ceea ce unii numesc campanie electorală este, în fapt, anti-campanie. Acelaşi mesaj, repetat obsesiv, duce spre dezgust şi poate atrage antipatia publicului ţintă.

Trecând peste lucrurile bizare care se întâmplă onomatopeic, an de an, fără ca nimeni să ia vreo măsură pentru a eradica fenomenul, ajungem, graţie unei treceri abrupte, la muzică. Pe scurt: Eurovision. Acum câţiva ani un adevărat concurs muzical, acum, doar un nume. Nu mai devreme de aseară, a avut loc finala acestui sepctacol, acolo unde România a obţinut un meritoriu loc 20. Piesa mioritică “Pe-o margine de lume”, votată intens de juriul patriotic la selecţia naţională, nu a putut mai mult. De ce? Pentru că locul ei nu era acolo. Pentru că la Eurvision se caută spectacolul coregrafic şi nu staticul. Pentru că la Eurovision se caută originalitate, creativitate şi nu doar o expunere diferită a unui laitmotiv. Pentru că la Eurovision se pune accentul pe coregrafie şi nu pe un simplu dans legănat şi o strângere de mână simbolică. Foarte multe motive pentru care România nu a avut o reprezentare decentă. Treizeci şi trei de ţări care nu ne-au acordat nici macar un punct. Aceasta spune multe despre interesul de care a beneficiat piesa în rândul telespectatorilor.

Tind să cred că mentalitatea românului e deseori atrofiată de un spirit patriotic excesiv. Avem mereu intenţia de ne oprima adevărata dorinţă, doar din simplul fapt că suntem reticenţi în a accepta o schimbare. Păstrăm mereu aceeaşi tonalitate a lucrurilor, chiar dacă, de multe ori, aceasta se dovedeşte a fi deficitară. Ne prefacem că nu vedem, mergând în continuare pe acelaşi drum prăfuit, neavând curajul de a încerca o lua pe scurtătură.

Nu e bine să fii violent. Violenţa naşte monştri, subminează inteligenţa umană. Întotdeauna trebuie să ştii să explici, să vorbeşti pe un ton adecvat, fără să faci excese. Trebuie să porţi un dialog civilizat cu interlocutorul tău, astfel încât divergenţa să aibă o soluţie viabilă. Trebuie să ştii să cedezi când e cazul, dar şi să îţi susţii punctul de vedere cu înflăcărare atunci când simţi că ai dreptate. Toate cele de mai sus par a fi corecte, dar sunt, din nefericire, doar nişte standarde greu de atins. Realitatea e alta, e o lume dură, unde fiecare e pe cont propriu. Sunt momente în viaţă când violenţa trebuie privită ca pe ceva firesc, perfect uman, din moment ce toţi o practică. Trebuie să fii pregătit oricând să devii violent, nu din proprie iniţiativă, ci obligat de conjuncturi nefaste.

Societatea este din ce în ce mai irascibilă, mai grăbită, mai nervoasă. Nu mai există înţelegere, calm, înţelepciune. Fiecare reacţionează condus de un impuls nervos de moment. Ajungi fără să vrei în situaţii în care un individ devine violent fără nici un motiv. Nu ai timp de explicaţii, căci totul se petrece într-un ritm alert, nu ai cui să dai explicaţii, nu ai cu cine să porţi un dialog. Ce faci? În mintea ta s-au perpetuat anumite principii, care acum sunt inutile. Eşti pus în faţa unei situaţii căreia nu ştii cum să-i faci faţă. Cum procedezi?

Violenţei îi răspunzi prin violenţă. E principiul cel mai simplu şi mai sigur, neexistând alte soluţii concrete. Nu te poţi raporta mereu la aceleaşi valori. Trebuie să ştii când să îţi păstrezi calmul şi când să fii mai sever. “Cu samuraii, lupţi ca un samurai. Cu tâlharii, lupţi ca un tâlhar.”

Suntem legaţi la ochi. Ceea ce se întâmplă în România depăşeşte orice scenariu al unui film. Faptul că România e o ţară coruptă nu mai e o noutate. În fapt, acest fenomen a devenit atât de obişnuit încât a intrat în reflexul românului. Banii cumpără orice. Foarte adevărat. În România banul nu este doar o monedă de schimb. Banul înseamnă, în primul rând, putere, dominaţie, un statut privilegiat. Jocuri de culise, tunuri imobiliare, speculaţii la bursă, toate acestea se practică într-un mod infect, motivul principal fiind banul. Întreg sistemul gravitează în jurul unei grămezi uriaşe de bani, iar cei ce ajung în faţă se luptă din răsputeri să acapareze cât mai mult capital. Unii fac bani, foarte mulţi bani, iar alţii trăiesc la limita subzistenţei, lipsiţi de orice apărare, devenind prada unor indivizi cu influenţă.

E paradoxal cum în România, deşi toată lumea ştie că un permis de conducere se ia, de cele mai multe ori, cu ajutorul unei sume de bani, nimeni nu ia nicio măsură. Dacă cineva a dat examenul pentru permis, prima întrebare, relativ firească este: ai plătit ceva sau ai mers la risc? Toată lumea ştie cum funcţionează sistemul, dar niciun organ competent nu se autosesizează. De ce?

Cu toţi ştim că în orice spital te-ai afla trebuie să plăteşti fiecare mişcare a unui doctor sau a unei asistente, când, în mod normal, ar trebui să beneficiezi gratuit de aceste servicii medicale. Nimeni nu ia nicio măsură, astfel încât să fie eradicat acest viciu. Trăim în continuare în aceeaşi minciună, ne amăgim cu proiecte, vise imposibile şi speranţe irealizabile.

Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în învăţământ, fie el preuniversitar sau universitar. Diplome cumpărate, examene plătite, medii încheiate pe baza unor mici atenţii. Totul pare atât de firesc, dar în acelaşi timp să nu uităm că e ilegal. La fel, nimeni nu face nimic pentru a stopa fenomenul, de parcă nici nu ar exista, când totul e atât de evident. Aceeaşi întrebare: de ce?

Unul dintre răspunsuri ar putea fi faptul că toţi sunt la fel. Întreg sistemul corupt e un cerc vicios, în care fiecare dă şi primeşte şpagă. Cei ce au un anumit interes oferă atenţii celor care ar trebui să ia măsuri, iar aceştia, la rândul lor, repetă principiul, având deasemenea anumite interese. Acţiunea se repetă ciclic. Toţi se plâng din pricina corupţiei, dar aceaşi nu iau nicio măsură. Mulţi ar spune că soluţia împotriva acestui fenomen e simplă: nu mai da şpagă. Intervine totuşi o problemă. Când viaţa îţi este condiţionată de şpagă, inevitabil, trebuie să te conformezi. Altfel, nimeni nu te ajută.

Topul celor mai ascultate douăzeci de melodii:

1. Armin van Buuren ft. Perpetuous Dreamer - Sound of goodbye (Original Mix)
2. Axwell & Sebastian Ingrosso ft. Salem Al Fakir - It’s true (Original Mix)
3. Chris Montana ft. The Bora Bora Chicks - Porto Hustler (Chriss Ortega Remix)
4. Dim Chris - No sucker (Original Mix)
5. Fridge vs. The Hitmen - Angel (The Hitmen Club Cut)
6. Ian Oliver ft. Eastenders - Vino vino (Original Mix)
7. Jamaster - Heart of Asia (Airbase Remix)
8. Klaas - The way (Original Mix)
9. Leonid Rudenko ft. Vicky - The real life (Mischa Daniels Remix)
10. Mastiksoul - Jacobino (Original Mix)
11. Modjo - Lady (DayDream Bootleg Remix)
12. Sebastien Leger & Chris Lake - Word (Original Mix)
13. The Rumbar - Puertorico (Marascias Radio Mix)
14. Till West & Eddie Thoneick ft. Alexandra Prince - Hi’n'Bye (Eric Smax & Thomas Gold Remix)
15. Verano - You’re my angel (Club Mix)
16. Basshunter - Now you’re gone (Fonzerelli Remix)
17. Tiesto - Carpe Noctum
18. David Vendetta - Love to love you baby (Original Mix)
19. Armin Van Buuren ft. Kush - The world is watching me (Cosmic Gate Remix)
20. Bob Sinclar - Give a lil’ love (Harlem Hustlers Remix) 

Revenind în sfere mai înalte, lăsând la o parte cotidianul ambiguu în care trebuie să ne desfăşurăm activitatea, simt nevoia să fac o mică remarcă asupra uneia dintre cele mai complexe, dar şi complete, cărţi citite. Acest titlu revine, incontestabil, operei semnate Alexandru I. Odobescu, intitulată “Pseudokineghetikos”. Despre Odobescu şi opera sa, Pompiliu Constantinescu afirmă: “Adevăratul preţuitor estetic, apropiat de viziunea plastică a clasicismului antic, este însă Odobescu. Cu *Pseudokineghetikos*, erudiţia şi gustul se-mpletesc într-o armonie originală, şi un anume senzualism estetic, propriu umanismului, pătrunde şi în sensibilitatea scriitorului, acesta poate prea academic pentru a fi un poet şi prea literat pentru a fi un om de ştiinţă.”

Operă aparţinând clasicismului, fiind totodată una dintre cărţile de referinţă ale literaturii române, “Pseudokineghetikos” este, în esenţă, o trecere în revistă a istoriei antice şi moderne, făcând referire la unele dintre cele mai importante entităţi intelectuale ale omenirii. Gândită ca fiind “precuvântare la cartea Manualul vânătorului“, cartea întrece acest statut, devenind o operă completă, ce evidenţiază în paginile sale creaţiile unor oameni de geniu, contemplând în acelaşi timp spiritul intelectual al fiinţei umane.

“Erau osândiţi cei cari au păcătuit cu carnea
Şi au pus înţelepciunea mai prejos de plăcerile lor.”
Dante - “Divina Comedie”, “Infernul”

“Lumea este plină de oameni cari sunt tot aşa de nebuni,
Fieşce negustoraş vrea să clădească ca boierii cei mari,
Fieşce prinţişor are ambasadori,
Fieşce marchiz vrea să aibă pagi.”
La Fontaine - “Broscoiul care vrea să se facă tot atât de mare ca boul”

“Mereu grăbeşte către sfârşit!”
Horaţiu - “Ars poetica”

“Cel ce se mulţumeşte cu preţuita mediocritate, remâne şi ferit de ruşinea unei locuinţe ticăloase, şi apărat cu înţelepciune de a râvni la palate.”
Horaţiu - “Carmina”

“A iubi, a bea şi a vâna, iată viaţa omului
La fiii Tirolului! - popor eroic şi mândru -
Munteni ca acvila şi liberi ca aerul

Nu e treaba lui de a mâna plugul;
El doarme pe zăpadă, mănâncă dacă ucide;
El trăieşte în aerul cerului, care e numai al lui Dumnezeu.
Aerul cerului! aerul tuturor! feciorelnic ca şi focul!”
Alfred de Musset - “Cupa şi buzele. Invocare”

“Prost lucru este când se ţine omul de glume nevoiaşe,
Şi nerozească treabă sunt fleacurile.”
Martialis - “Epigram”

“Da! Viaţa e un bine, şi veselia e o beţie.
E dulce lucru de a se bucura de dânsa fără temere şi fără grijă,
E dulce lucru de a sărba tot zeii din tinereţe.”
Alfred de Musset - “Poezii. Sonet”

Ajutat de melodia lui Bon Jovi, intitulată simplu dar sugestiv “It’s my life”, acompaniat de multe idei, gânduri, sentimente, lipsit de spiritul realităţii, redau conceptul propriu şi personal despre viaţă. Nu e universal valabil, deci nu trebuie înţeles de toţi şi nici preluat. Nici măcar nu trebuie apreciat folosindu-se acelaşi limbaj de lemn, lipsit de transparenţă, caracteristic tuturor mediocrilor ce aspiră la mai mult decât mintea îi poate purta. Sunt zeci de mii de astfel de indivizi ce cred că au înţeles ce e viaţa, ce implică aceasta şi mai ales cum să o trateze. Ei sunt înţelepţii precoce, cei care le ştiu pe toate, le fac pe toate, le înţeleg pe toate. În măreţia lor incomensurabilă uită un mic amănut: totul e o iluzie.

Însăşi viaţa este o iluzie. Este ceva pasager, o frunză în bătaia vântului rece al morţii, a cărei finalitate poate reprezenta un eşec sau o victorie. Momentul sfârşitului este fulgerător, o clipă fatidică când se rupe filmul trăirilor tale lumeşti. Şi atât. Tot ceea ce tu ai acumulat de-a lungul vieţii piere. Toate clipele în care ai plâns, ai râs sau ai muncit de dimineaţa până seara, toate proiectele tale, absolut tot, devine scrum. Nimic din ceea ce tu ai trăit nu poţi reproduce şi, implicit, nu poţi retrăi acele momente. Fiecare clipă pe care tu o trăieşti, chiar şi clipa în care savurezi cu poftă acest articol, este unică. Nimic din ceea ce a trecut nu mai poate fi dat înapoi. Timpul este ireversibil şi prin natura acestuia, viaţa capătă originalitate şi farmec. Cum ar fi dacă am fi toţi egali, am gândi toţi la fel, am face toţi aceleaşi lucruri, am avea toţi acelaşi final? Cu siguranţă ar fi plictisitor, dar pe de altă parte benefic. Nu am mai avea cum să facem comparaţie între oameni, iar astfel nu am mai vedea în jur indivizi laşi, limitaţi mintal, oameni perfizi, fără personalitate, care şi-ar da şi pâinea de la gură doar pentru a-şi intreţine imaginea de ”sfânt” pe care pretind că o au, oameni linguşitori, simple păpuşi în mâinile unor ”păpuşari”, persoane credule, uşor influenţabile. 

Inevitabil, în viaţă întâlneşti zeci de astfel de persoane, a căror condiţie existenţială devine supunerea. Simpli vânzători ambulanţi de vorbe frumoase, având capul mereu plecat, plini de un respect redundant, ce sunt pilonii de bază ai unei societăţi putrede, în care domină banul asociat cu prostia. Învăţaţi de mici să asculte, aceşti oameni devin doar nişte identităţi în mâinle marilor manipulatori, nişte “săgeţi” mereu disponibile şi mai ales docile. Nu vor avea niciodată nimic de spus, vor acţiona doar la comandă şi vor avea impresia că sunt independenţi, căci ei se complac cu acest statut, de om servil. Cu toţi devenim irascibili când avem în faţa noastră un astfel de personaj, dominat de o bunătate forţată şi care ar face orice numai să creeze impresie. Începând din şcoală, atunci când ai primele contacte cu societatea, şi până ajungi la finalul vieţii, drumul îţi este presărat cu oameni de mâna a doua, care nu ştiu să aprecieze viaţa, nu ştiu ce e aceea demnitate, dar ştiu un singur lucru: orice ai face trebuie să laşi impresia că eşti de acord, indiferent dacă este în detrimentul tău, niciodată nu trebuie să te opui, trebuie doar să te laşi dus de val, manipulat.

Niciodată nu am înţeles cum viaţa unui individ poate fi atât de plată, atât de monotonă, atât de simplistă, precum a unora. Nu am înţeles de ce oamnenilor le e frică să gândească liber, le e frică să creadă şi recurg mereu la clişee. Nu am înţeles de ce singurul scop al unui adolescent este şcoala pur teoretică. Nu am înţeles de ce trebuie să înveţi o carte pe de rost, de ce să faci din învăţat o corvoadă, când poate fi ceva plăcut. Care e sensul tuturor acestor lucruri, în contextul unei vieţi efemere. Înainte să munceşti pentru alţii, ocupă-te de tine. Visează, speră, trăieşte, mulţumeşte-te pe tine însuţi în primul rând. Nu te ajută la nimic dacă înveţi doar ca un anumit profesor să fie mulţumit de prestaţia ta, nu te ajută la nimic dacă munceşti gratis pentru alţii şi eşti “prietenul” tuturor, nu te ajută la nimic dacă eşti “lăudătorul-şef”. Singura explicaţie pe care trebuie să o dai este propriei persoane. 

Aşadar, gândeşte-te de două ori înainte să te supui docil. Aminteşte-ţi că toţi sunt oameni, toţi mor, totul se uită. Doar legendele fac istoria, iar cu o atitudine specifică turmei, poţi fi sigur că nu faci parte din această categorie. Învaţă ce vrei tu să înveţi, nu ceea ce vor alţii. Învaţă pentru tine, nu pentru note, nu pentru profesori, nici măcar pentru părinţi. Nu trebuie să rămâi dator nimănui. Poţi fi recunoscător, dar păstrându-ţi demnitatea. Nu trebuie să faci statui nimănui. E viaţa ta, aigură-te că o trăieşti aşa cum vrei. Va veni un moment când tot ceea ţi se pare acum important va căpăta valori insignifiante, iar tot ceea ce va conta, va fi propria amintire. Ar fi păcat să-ţi iroseşti viaţa cu nimicuri, iar în final să te recunoşti invins, tocmai din cauza atitudinii tale false. Gândeşte-te că totul are un final, iar dincolo de acest final nu e nimic. Timpul trece mult prea repede pentru a sesiza suferinţa ta. Trăieşte.

P.S. : Pentru cei care nu au înţeles cu adevărat ideea, mă ofer să-i consiliez pe mail. Iar pentru cei dominaţi de raţiune, ce consideră cele scrise mai sus “vrăjeli”, un mic sfat: jucaţi-vu cu propenele şi butadienele în continuare, dar să nu uitaţi de grafurile hamiltoniene.   

A sosit clipa în care trebuie lămurite anumite lucruri. Despre şcoală, despre profesori, despre elevi, despre educaţie în general. Pentru cei care cred că şcoala este o instituţie ce formează tinerele caractere şi protejează vulnerabilitatea fiinţelor sensibile, intitulate generic “elevi”, acest articol nu are relevanţă. Va fi cu siguranţă socotit a fi fructul frustrării interioare a autorului, ceea ce, pe undeva, poate fi adevărat, dar în esenţă este totalmente eronat.

Cum spuneam în introducerea de mai sus, şcoala se află în deplină concordanţă cu toate celelalte instituţii autohtone, prin faptul că este un organism aservit politic, bazat pe relaţii şi dominat de interese. Până la urmă e vorba de bani, prestigiu şi putere. Având în vedere toate aceste trăsături dominante, e evident că nu poate fi vorba despre respect, încredere sau loialitate. Şcoala, ca şi instituţie (nu ca şi principiu aşa cum ar crede unii), este doar un simplu joc.

Voi face referire în cele ce urmează, pas cu pas, la un articol apărut în Observatorul de Bacău. În mod cert este vorba despre un articol la comandă şi care are mari şanse să rămână la acest nivel. Este doar apă de ploaie, astfel încât elevii să-şi aclame profesorii prin comentarii . Excluzând partea aceasta, ideea articolului subliniază starea de fapt a instituţiei numite “şcoală”, o instituţie perfect mafiotă. Cazul prezentat îmi este perfect indiferent, dar poae fi citat ca fiind un eventual precedent, în sensul în care dominaţia unora sau a altora poate degenera.

Motivul disputei este pe de o parte pueril, dar pe de altă parte ridică mari semne de întrebare cu privire la activitatea superficială a unora dintre profesori. Reacţiile sunt normale de ambele părţi, existănd cu siguranţă o uşoară exagerare, tipică naţiei noastre “extremiste”, incapabile de a menţine un echilibru. Dreptatea e undeva la mijloc. Nu poţi să acuzi nici directorii de exces de zel, nici profesorii că, vezi Doamne, au făcut “însemnări cu creionul”. De aici rezultă faptul că tot acest articol are la bază un altfel de conflict decât cel prezentat. Toată “sancţionarea” este de fapt o diversiune.

Aşadar, care este adevăratul confict? Răspunsul este cât se poate de simplu. Oamenilor nu prea le place dictatura, astfel încât se folosesc de un motiv plauzibil pentru a masca o nemulţumire în ceea ce priveşte comportamentul posesiv al unora. Nu e nimic de mirare în ţara în care trăim. Era să uit cireaşa de pe tort: “Nu oricine poate face declaratii presei. Şcoala are purtator de cuvânt. Eu sunt acela! Ei pot vorbi in nume personal, dar nu despre scoala”. Cam ciudat. Nimeni nu a prezentat nici un punct de vedere oficial al instituţiei, deci, nimeni nu a încălcat nimic. Atunci de ce atât de multă fermitate şi intransigenţă dusă până peste atribuţii?!?. ‘89.

PS: Un mic sfat pentru cei care vor să devină profesori. Micuţilor, găsiţi-vă alt teren de joacă. Ăsta e ocupat de “băeţii jmecheri”.

Schimbând puţin registrul, am nimerit o carte scrisă de Florin Andrei Ionescu, intitulată sugestiv “Maşina de mers pe jos”. Cartea este o colecţie ce însumează 39 de povestiri comice, ce ilustrează totodată defecte fundamentale ale societăţii. De la munca din fabrici până la tehnici de abordare a femeilor într-un restaurant, Florin Andrei Ionescu reuşeşte să menţină treaz simţul critic al cititorului. E cu siguranţă una dintre acele cărţi ce te fac să uiţi că citeşti. Nu e nevoie să lupţi să reţii anumite detalii, să înţelegi duplicitatea anumitor personaje sau interdependeţa dintre acestea. Cartea te invită doar să citeşti şi să fii receptiv la unele subtilităţi. “Maşina de mers pe jos” este genul de carte pe care o citeşti  atunci când eşti mult prea obosit pentru a putea lectura un roman de anvergură, sau pur şi simplu atunci când nu ai prea mult timp la dispoziţie.

“Considerând  poate că pledoaria în cauza propriului său divorţ fusese deja acceptată în instanţă, Doru se ridică în picioare, luă delicat halba cu bere şi se îndreptă cu paşi hotărâţi către masa de vizavi, către căţel, către duduie, către libertate. Luă loc pe unul dintre cele trei scaune libere, scurtură elegant ţigara în scrumiera pe care scria “Cinzano”, deşi ea nu conţinea câtuşi de puţin numita băutură şi rosti, unul după altul, următoarele cuvinte:
          - Poate că inoportunez, stimată domnişoară, dar o curiozitate morbidă mă determină să vă conturb aceste clipe de relaxare la o cafeluţă. O curiozitate pe care nu mi-o pot explica, o curiozitate care se referă la nobilul animal ce îl posedaţi. Concret adică, îmi permit să vă întreb: acest căţel este un patruped matur sau el se mai află încă în perioada de creştere?”
                                                                                                                       –Un pericol social–

Nu ştiu cum se face, dar de ceva timp nimeresc a citi numai cărţi de dragoste. “Teiul sălbatic” este una dintre aceste cărţi, semnată Doina Ioneţ. Povestea e foarte simplistă, desfăşurându-se pe un plan relativ restrâns. Personajul central al romanului este Alina, o tânără simplă, dintr-un sat din împrejurimile Bacăului, care descoperă treptat iubirea. Alina a fost victima unei tentative de viol pe când avea vreo zece ani, această întâmplare făcându-o foarte reticentă în acceptarea unei relaţii noi. Practic, romanul dezvaluie etapele recăpătării încrederii în sine a Alinei în urma unei traume suferite în copilărie.

Doina Ioneţ, destul de creativă pe alocuri, scrie câteva pasaje interesante, reflecţii filosofice remarcabile.

“O femeie, ca sa facă un bărbat fericit, trebuie să fie ori frumoasă, ori deşteaptă. Ori una, ori alta. Calităţile acestea nu prea dau bine când aparţin aceleiaşi femei.”
“E greu să-i minţi pe cei din jur, dar mai greu este să te minţi pe tine însuţi.”
“Ai grijă de gândurile tale, căci ele vor deveni vorbe;
   Ai  grijă de vorbele tale, căci ele vor deveni fapte;
   Ai grijă de faptele tale, căci ele vor deveni obiceiuri;
   Ai grijă de obiceiurile tale, căci ele îţi vor forma caracterul;
   Ai grijă de caracterul tău, căci el îţi va fi destinul.”
“Credinţa, nunta, naşterea, moartea, pământul şi sângele, sunt realităţile în jurul cărora se structurează gândurile, speranţele omului, într-o ordine cosmică, firească, influenţând destinul fiecărui om, dar când firul vieţii se rupe întâmplător, neprevăzut, suntem cuprinşi de fiori ca în faţa unei sentinţe divine gata să intervină şi să schimbe ordinea lucrurilor, atribuind întâmplarea blestemului, sau forţelor malefice.” 
“Dictatura se naşte din ignoranţă.”
“Fiecare om preţuieşte ceva ce a pierdut definitiv.”
“Omul nu face un pas fără intervenţia divină.  Prin actul său de voinţă, generat de orgolii, mândrie, frică, prejudecăţi, omul se îndepărtează de propriul destin, apoi, dintr-o laşitate specific umană, îl blesteamă pe Dumnezeu.”