După o lungă şi binemeritată pauză, m-am gândit că ar fi foarte frumos din partea mea să mai scriu câte ceva pe acest blog. Iniţial, am crezut că nu voi mai scrie, mai ales ştiind că nu interesează pe nimeni ceea ce debitez eu pe aici, dar, când poporul a luat atitudine, spunându-mi, într-un limbaj academic, “Păi ce faci frate, ţi-ai pierdut talentul, gata?”, am considerat necesară o revenire.

Am trecut prin multe în tot timpul acesta, un singur lucru rămânând constant şi având o tendinţă de agravare iremediabilă: prostia, în toate formele. Acum constat, că pe măsură ce înaintezi în vârstă, capeţi experienţă şi crezi că poţi face o disociere clară între naturaleţe şi prostie, cu atât devii mai confuz. Nu ştii dacă anumite acţiuni ale unor indivizi sunt dictate de un simţ natural, firesc, sau aceştia sunt excesiv de proşti? În definitiv, îmi pun întrebarea: există o oarecare premeditare în acţiunile întreprinse de unii? Există un simţ al efectului oricărei acţiuni?

Trecând peste toate acestea, mă gândeam la ce aş putea scrie aici. Ştiu foarte bine că, pentru a fi citit, trebuie să fii comercial, iar pentru a fi comercial, trebuie neapărat să scrii nişte inepţii. Înainte, obişnuiam să mai citesc câteva bloguri, dar acum nu. Numărul de astfel de scrieri pe care le frecventez a fost redus considerabil. Motivul e unul simplu şi firesc: nu mai pot citi inepţii. Am ajuns într-un stadiu în care, fiecare imbecilitate scrisă de un “comercial” dintr-ăsta, îmi face nervii pachet. M-am plictisit să văd screri de genul: “a-ti vrea”, “voi vaţi plimba”, “î-l cunosc”, “fi tare” şi multe alte aberaţii. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am ales să mai scriu câte ceva. A fi simplu consumator e o corvoadă. De aceea, acum ii mai citesc doar pe cei din blogroll, iar de azi mă voi “autociti”.

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să vă îndemn să mai treceţi pe aici.

Cotidianul are un articol interesant legat de propaganda electorală ce atinge limite inimaginabile, culmea, prin intermediul preoţilor. Astfel, vedem cum banul înlătură orice urmă a unei comportări demne din punct de vedere creştin. Indiferent că eşti preot sau enoriaş, când vine vorba de bani, laşi la o parte religia, convingerile bisericeşti, uiţi de Dumnezeu. Vorba aceea: o donaţie, o autorizaţie, pac-pac. Banul să circule. Pentru Dumnezeu mai avem timp şi la slujba viitoare.

Personal, nu am absolut nicio străbatere cu privire la un astfel de subiect. Ştiu că religia e în suflet şi nu poate fi înţeleasă decât prin autocunoaştere, nu prin ajutorul preoţesc. Respect biserica, însă nu pot avea încredere deplină în preoţi. Cel puţin, nu în orice preot. De ce? Pentru că s-a dovedit în nenumărate rânduri cât de grav pot greşi aceştia, cum pot influenţa masele şi cum pot parveni. Pe de altă parte, înţeleg perfect un astfel de comportament, pentru că este perfect uman. Condiţia materială, concretul existenţial, are, de multe ori, o însemnătate mult mai mare în comparaţie cu atingerea unor idealuri spirituale. E foarte greu să te desprinzi de lumea în care trăieşti şi să te laşi purtat doar de idei şi concepte. E aproape imposibil să te desprinzi într-o entitate solitară, dominată de principii, fără a te încadra în tendinţele maselor. Nu ai cum să fii tu singura piesă revoluţionară a sistemului, iar în cazul în care te pretinzi a fi, vei sfârşi în anonimat. Exemplul de mai sus este elocvent. Să presupunem că există o voce solitară care ar condamna vehement atitudinea preoţilor. Aşa, şi? Reacţionează cineva? Evident, nu.

Campania merge, afacerea merge, masele sunt manipulate, biserica obţine donaţia necesară, totul e perfect. Asta cu religia mai poate aştepta.  

Toate bune şi frumoase prn ţărişoara noastră, aflată mititica în plină campanie electorală la nivel local. Evident, foarte multe minciuni, foarte mulţi parveniţi şi, de ce nu, foarte mulţi încuiaţi care servesc necontenit toate inepţiile debitate în diversele mesaje electorale, toate având aceeaşi nuanţă prefăcută, adeseori jenantă. Oricât ai încerca să nu dai atenţie acestui fenomen, monstruozităţile numite afişe electorale, de cele mai multe ori având dimenisuni colosale, acaparând faţadele unor blocuri de zece etaje, îţi repetă acelaşi mesaj obsesiv: votează, votează, votează. De aceea cred că ceea ce unii numesc campanie electorală este, în fapt, anti-campanie. Acelaşi mesaj, repetat obsesiv, duce spre dezgust şi poate atrage antipatia publicului ţintă.

Trecând peste lucrurile bizare care se întâmplă onomatopeic, an de an, fără ca nimeni să ia vreo măsură pentru a eradica fenomenul, ajungem, graţie unei treceri abrupte, la muzică. Pe scurt: Eurovision. Acum câţiva ani un adevărat concurs muzical, acum, doar un nume. Nu mai devreme de aseară, a avut loc finala acestui sepctacol, acolo unde România a obţinut un meritoriu loc 20. Piesa mioritică “Pe-o margine de lume”, votată intens de juriul patriotic la selecţia naţională, nu a putut mai mult. De ce? Pentru că locul ei nu era acolo. Pentru că la Eurvision se caută spectacolul coregrafic şi nu staticul. Pentru că la Eurovision se caută originalitate, creativitate şi nu doar o expunere diferită a unui laitmotiv. Pentru că la Eurovision se pune accentul pe coregrafie şi nu pe un simplu dans legănat şi o strângere de mână simbolică. Foarte multe motive pentru care România nu a avut o reprezentare decentă. Treizeci şi trei de ţări care nu ne-au acordat nici macar un punct. Aceasta spune multe despre interesul de care a beneficiat piesa în rândul telespectatorilor.

Tind să cred că mentalitatea românului e deseori atrofiată de un spirit patriotic excesiv. Avem mereu intenţia de ne oprima adevărata dorinţă, doar din simplul fapt că suntem reticenţi în a accepta o schimbare. Păstrăm mereu aceeaşi tonalitate a lucrurilor, chiar dacă, de multe ori, aceasta se dovedeşte a fi deficitară. Ne prefacem că nu vedem, mergând în continuare pe acelaşi drum prăfuit, neavând curajul de a încerca o lua pe scurtătură.

Nu e bine să fii violent. Violenţa naşte monştri, subminează inteligenţa umană. Întotdeauna trebuie să ştii să explici, să vorbeşti pe un ton adecvat, fără să faci excese. Trebuie să porţi un dialog civilizat cu interlocutorul tău, astfel încât divergenţa să aibă o soluţie viabilă. Trebuie să ştii să cedezi când e cazul, dar şi să îţi susţii punctul de vedere cu înflăcărare atunci când simţi că ai dreptate. Toate cele de mai sus par a fi corecte, dar sunt, din nefericire, doar nişte standarde greu de atins. Realitatea e alta, e o lume dură, unde fiecare e pe cont propriu. Sunt momente în viaţă când violenţa trebuie privită ca pe ceva firesc, perfect uman, din moment ce toţi o practică. Trebuie să fii pregătit oricând să devii violent, nu din proprie iniţiativă, ci obligat de conjuncturi nefaste.

Societatea este din ce în ce mai irascibilă, mai grăbită, mai nervoasă. Nu mai există înţelegere, calm, înţelepciune. Fiecare reacţionează condus de un impuls nervos de moment. Ajungi fără să vrei în situaţii în care un individ devine violent fără nici un motiv. Nu ai timp de explicaţii, căci totul se petrece într-un ritm alert, nu ai cui să dai explicaţii, nu ai cu cine să porţi un dialog. Ce faci? În mintea ta s-au perpetuat anumite principii, care acum sunt inutile. Eşti pus în faţa unei situaţii căreia nu ştii cum să-i faci faţă. Cum procedezi?

Violenţei îi răspunzi prin violenţă. E principiul cel mai simplu şi mai sigur, neexistând alte soluţii concrete. Nu te poţi raporta mereu la aceleaşi valori. Trebuie să ştii când să îţi păstrezi calmul şi când să fii mai sever. “Cu samuraii, lupţi ca un samurai. Cu tâlharii, lupţi ca un tâlhar.”

Suntem legaţi la ochi. Ceea ce se întâmplă în România depăşeşte orice scenariu al unui film. Faptul că România e o ţară coruptă nu mai e o noutate. În fapt, acest fenomen a devenit atât de obişnuit încât a intrat în reflexul românului. Banii cumpără orice. Foarte adevărat. În România banul nu este doar o monedă de schimb. Banul înseamnă, în primul rând, putere, dominaţie, un statut privilegiat. Jocuri de culise, tunuri imobiliare, speculaţii la bursă, toate acestea se practică într-un mod infect, motivul principal fiind banul. Întreg sistemul gravitează în jurul unei grămezi uriaşe de bani, iar cei ce ajung în faţă se luptă din răsputeri să acapareze cât mai mult capital. Unii fac bani, foarte mulţi bani, iar alţii trăiesc la limita subzistenţei, lipsiţi de orice apărare, devenind prada unor indivizi cu influenţă.

E paradoxal cum în România, deşi toată lumea ştie că un permis de conducere se ia, de cele mai multe ori, cu ajutorul unei sume de bani, nimeni nu ia nicio măsură. Dacă cineva a dat examenul pentru permis, prima întrebare, relativ firească este: ai plătit ceva sau ai mers la risc? Toată lumea ştie cum funcţionează sistemul, dar niciun organ competent nu se autosesizează. De ce?

Cu toţi ştim că în orice spital te-ai afla trebuie să plăteşti fiecare mişcare a unui doctor sau a unei asistente, când, în mod normal, ar trebui să beneficiezi gratuit de aceste servicii medicale. Nimeni nu ia nicio măsură, astfel încât să fie eradicat acest viciu. Trăim în continuare în aceeaşi minciună, ne amăgim cu proiecte, vise imposibile şi speranţe irealizabile.

Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în învăţământ, fie el preuniversitar sau universitar. Diplome cumpărate, examene plătite, medii încheiate pe baza unor mici atenţii. Totul pare atât de firesc, dar în acelaşi timp să nu uităm că e ilegal. La fel, nimeni nu face nimic pentru a stopa fenomenul, de parcă nici nu ar exista, când totul e atât de evident. Aceeaşi întrebare: de ce?

Unul dintre răspunsuri ar putea fi faptul că toţi sunt la fel. Întreg sistemul corupt e un cerc vicios, în care fiecare dă şi primeşte şpagă. Cei ce au un anumit interes oferă atenţii celor care ar trebui să ia măsuri, iar aceştia, la rândul lor, repetă principiul, având deasemenea anumite interese. Acţiunea se repetă ciclic. Toţi se plâng din pricina corupţiei, dar aceaşi nu iau nicio măsură. Mulţi ar spune că soluţia împotriva acestui fenomen e simplă: nu mai da şpagă. Intervine totuşi o problemă. Când viaţa îţi este condiţionată de şpagă, inevitabil, trebuie să te conformezi. Altfel, nimeni nu te ajută.